Zece clase au participat la concursul de scriere creativă din cadrul proiectului Mașinuța de Scris. Copiii au primit ghidul de scriere creativă conceput de scriitoarele De Basm și, cu ajutorul acestuia, și-au scos imaginația la joacă și au inventat povești pornind de la unul dintre aceste trei scenarii:

• M-am trezit, buimac, într-o lume cu totul nouă. În jur, oamenii zâmbeau, se îmbrățișau și se felicitau cu lacrimi în ochi – războiul lung și negru se încheiase…
• S-a întâmplat. În sfârșit. Cel mai frumos vis al meu a devenit realitate. Cuvântul război a fost șters din dicționar…
• Dragi oameni mari, noi, copiii, ne-am decis să schimbăm puțin sau, chiar puțin mai mult, lumea în care trăim. Sunt câteva lucruri care nu ne plac deloc. Așa că…

Juriul a fost compus din scriitoarele Adina Rosetti, Victoria Pătrașcu, Andreea Iatagan, Laura Grunberg și Luminița Corneanu. Iată care sunt marii câștigători ai concursului și textele lor premiate.

VREAU, POT, SUNT!
de Matei Vicol
Clasa a VI-a B, Liceul Teoretic ,,Grigore Moisil”, Tulcea

Dragi oameni mari, noi, copiii, ne-am decis să schimbăm puțin sau, chiar puțin mai mult, lumea în care trăim. Sunt câteva lucruri care nu ne plac deloc. Așa că…VRAJĂ! Eu și fiecare copil în parte, am preluat controlul! DE CE? Acum prea sunt toate REALE, cu prea puține forme, fără scăpare! VREAU să mă sui cât mai sus, în copac. Pentru că pot și pentru că voi avea grijă! VREAU să alerg în picioarele goale, vara, în iarba udă, după ploaie, să sar gardul, chiar dacă mă agăț și
mă lovesc sau îmi rup hainele! VREAU iarna să simt gerul, chiar dacă răcesc… am răcit și fără să stau în frig, afară!
VREAU ca toți adulții să știe că suntem copii, că vrem să alergăm, să ne jucăm, să simțim, să vorbim tare, să râdem, să glumim, să visăm cu ochii deschiși!
ACUM: Dimineața mă trezește Spiridușul Dobby, pentru că este așa un bun prieten. Îmi fac un sandwich cu cașcaval și roșii la micul – dejun pentru că POT! Imediat după, am să plec cu D`Artagnan și muschetarii lui să învăț despre camaraderie, eroism, patriotism și alte vremi, în Franța. Dau o fugă în pădurea fermecată, unde copacii sunt mov și puțin verzi, cu brațe lungi, negre care mă și sperie, mă și apară. Apoi merg împreună cu Stanley Yelnats în Tabara de corecție Lacul Verde să sap zi de zi câte o groapă, să aflu pe pielea mea lucruri despre mine și să descopăr sensul prieteniei. Mai am ceva timp să urc pe muntele Olimp, să întâlnesc zeii lui Alexandru Mitru, să mă înclin lui Zeus, să merg la vânătoare cu Artemis, să fiu senin precum Apollo și neapărat să mă împrietenesc cu Atena. Și seara, chiar înainte de culcare, să îl întreb în șoaptă pe Peter Pan despre aventurile lui din “Țara de Nicăieri” și despre cum este să rămâi pentru totdeauna copil!
Apoi VISEZ: culoare, forme, libertate, iubire.
VRAJA: Mâine, toți adulții se vor trezi copii! Dimineața, mama se trezește ultima din casă, uită să se spele pe dinti și vine în pijamale la masă. Tata este pedepsit, nu are voie la telefon, pentru că nu a citit ieri suficient. Eu nu știu ce să fac mai întâi: mă gândesc că am atâta treaba de făcut: de pregătit micul dejun pentru toți, de făcut curat, de mers la piață, de reparat ușa la baie. Dar nici nu apuc să îmi pun programul în ordine, când tata strigă:
– Vreau să mînânc clătite!
Mama voia omletă, suc, parcă era la restaurant. Ce era să fac, m-am dus la magazin și am cumpărat suc, ouă, lapte si făină. Ajuns acasă, nu mi-a venit să cred: parca era Primul Război Mondial. Mama măzgălea pereții cu cariocile (bine că nu erau permanente…), tata stătea pe telefon, se enerva și țipa din toate puterile de parcă se uita la meciul decisiv Dinamo vs Steaua cu scorul 2-2, în mintea mea îmi spuneam că trebuie să o fac și pe asta… Imediat l-am hrănit pe Boris, motanul meu. După aceea, am făcut omleta și clătitele. Deși nu știam să le fac, parcă mă născusem bucătar. Părinții mei mi-au dat nota 10, spre surprinderea mea! Spre seară mă gândeam la ziua vrăjită! Schimbând rolurile, s-a schimbat ceva? Știm noi mai bine pentru ei și ei mai bine pentru noi? Pot oare, eu să repar lucruri mai bine decât tata, să fac TOATE lucrurile pe care le poate face mama? Să fiu de neclintit și serios ca tata, echilibrat și iubitor, ca mama? Nu pot… încă. Eu SUNT copil. Dar voi fi acel adult neclintit, serios, echilibrat și iubitor, pentru că nu putem fi decât așa. EU VREAU, POT, SUNT!

RĂZBOIUL ÎN CUVINTE
de Drăghici Matei
clasa a VI-a, Liceul Tehnologic Rușețu, Buzău

S-a întâmplat. În sfârșit cel mai frumos vis al meu a devenit realitate. Cuvântul „război” a fost șters din dicționar. Sunt foarte fericit că am câștigat bătălia cu DEX- urile magice. Că tot veni vorba de întâmplarea aceasta, hai să vă povestesc!
Eram acasă, mă uitam la televizor și tot butonând telecomanda îmi apare un program mai ciudat. Încerc să schimb, dar nu merge, deodată totul se face negru. Apar într-o lume ciudată, încerc să caut telefonul, dar era acasă. Prin jur erau doar copaci din foi goale. Mă uit mai atent și observ ceva interesant. Am fugit să văd ce este, dar când mai aveam doi pași, cad într-o groapă. Când am aterizat, am simțit că mă mâzgălește cineva pe față. Deschid ochii și văd imposibilul, o carte mergea pe fața mea. M-am ridicat și ea a căzut dintr-o dată. Uimit, am întrebat-o unde sunt și mi-a zis că sunt în pădurea goală. Mi-a mai spus că ea este, de fapt, visul meu de a fi șters cuvântul „război” din dicționar. Am întrebat-o dacă putem face ceva pentru a nu mai exista acest cuvânt care inspiră teamă. Mi-a spus că mai întâi trebuie să îl înfrângem pe Regele DEX și gardienii acestuia, că nu este deloc ușor, că avem un drum lung de parcurs și că trebuie mai
întâi să mergem la dicționarul ce conține cuvântul „pace”. Să mergem, am zis eu!
După o grea călătorie am ajuns. Dicționarul care conținea cuvântul „pace” făcea un plan pentru a învinge DEX-ul ce conținea cuvântul „război”. Noi i-am spus că vrem să facem același lucru, iar el, fără să stea pe gânduri, ni s-a alăturat. Drumul până la regat a fost plin de peripeții, însă am fost animați de gândul la cuvântul „pace”. „Pace, Pace!” am strigat cu putere, iar Regele DEX a ieșit rapid. Când ne-au văzut și celelalte DEX-uri malefice, ne-au atacat cu cele mai urâte cuvinte. Noi am dat buzna în palat, armele „pace” și „bucurie” s-au unit și au învins cu ușurință Regele DEX. După această bătălie, Regele a murit, conflictele au încetat, iar cuvântul „război” nu a mai fost folosit niciodată. În lume erau doar liniște, speranță și bucurii. Cuvântul „război” a fost șters din dicționar.
Bucuros de izbândă, am rugat cartea, pe care am numit-o Speranță, să mă teleporteze acasă. După ce am ajuns, le-am spus tuturor că orice este posibil, atât
timp cât îți dorești din tot sufletul.

RĂZBOIUL RECE
de Matei Angheluță
clasa a VI-a, Colegiul Național Mihai Eminescu, Buzău

M-am trezit buimac, într-o lume cu totul nouă. În jur, oamenii zâmbeau, se îmbrățișau și se felicitau cu lacrimi în ochi – războiul lung și negru se incheiase. Am fost unul dintre supraviețuitori. Unul dintre aceia care au văzut lumina de la capătul tunelului. Urechile mele sensibile de motan au fost martore la atâtea explozii care aveau loc mai aproape sau mai departe de mine. Tresar și acum când îmi aduc aminte de ororile întâmplate în acele momente. Acum însă călătoresc liniștit cu trenul înspre Polonia și mi se pare că am superputeri.
Lângă mine stă comod un șoarece. Aflu că îl cheamă Marius. Interesant nume pentru un tip de rasa lui, mă mir, dar ce pot spune?! Intru în vorbă cu el:
— Bună, Marius! l-am salutat eu prietenește.
— Salchitz – salchitz! îmi răspunde el, iar eu rămân surprins de înșiruirea de vocale și de consoane rostite ciudat de colegul meu de compartiment.
— De unde vii și încotro vrei să ajungi? l-am întrebat, cu inima cât un purice.
— Vreau să ajung în Polonia, am scăpat de chinul obuzelor, al tancurilor și al avioanelor Messerschmitt. Adevărate raiduri, periculoase pentru coada și mustața
mea de șoarece evreu.
Îi dau dreptate.
Deodată, coboară printre noi, în compartiment, pe pânza lui de spiderman un păianjen. Îl dau în gând un nume, Vasilică, și sunt curios să aflu care este cel real.
Mă uit atent la el, zici că se lansează o altă bombă de război, așa viteză are. Păianjenul războinic cară în spate, învelite în săculețul de pânză, sticle goale de
Stalinskaya. Oare vrea să facă un cocktail Molotov? Îl lansează în tren? Lansez eu bomba, adică întrebarea:
— Salutare, amice pitic!
— Sssssaaaaalllluuuuuuttttttttttttttt! zise el. Sunt Vasile Păianjen-Rus. Prezintă-mi-l pe amicul tău, te rog!
Uite că i-am ghicit numele.
— Salchitz Marius! Asta-s eu, șoarece evreu, mă îndrept spre Polonia. Nu mai e război acolo.
— De ce vrei să te întorci? întrebă Vasilică.
— Vreau să mă întorc la familia mea, spune șoarecele Marius.
— Ce faceți, tovarăși de tren? întreabă prietenos controlorul Codrin, un câine din rasa prepelicar.
— N-ai obosit să tot treci prin vagoane? Așază-te lângă noi, dacă vrei! îi zâmbește Vasile Păianjen-Rus.
Controlorul Codrin e de acord.
— Am o idee. Hai să nu mai mergem la Varsovia, ci la Ohio! zice Codrin. Să ne îndeplinim visul american, știți ce zic?
— N-am buget de America, nici viză. N-am bani de avion, și cu cerșitul nu vreau să am treabă, mormăi eu. Ar trebui să parcurgem 8.206 de km.
— Nu-i nimic, mă asigură șoarecele Marius. Ne permitem noi să te ducem în Ohio.
— Doamne fereștee! exclam. Trebuie să mergem cu pașaport?

Dar nu mă mai ascultă nimeni. Oricum nu avem chef să părăsim trenul spre Polonia. Suntem prinși de povestea controlorului Codrin, care e pasionat de istorie și politică.

— Să vă spun câteva file din istoria Bucureștilor, create chiar de mine. Pe la începutul secolului al XX-lea, Bucureștiul era o bijuterie de capitală europeană.
Înainte de război se întâmpla asta. Însă chestiunile politice au început să se schimbe. Ce orori se întâmplă în lumea asta! Fir-ar viața mea! Recunosc, eu nici nu existam pe atunci, Doamne ajută! Părinții mei s-au născut pe vremea lui Ceașescu, au prins Revoluția și moartea dictatorului.
— Vezi că am ajuns în Polonia!
— Marius, poți să cobori la prima stație!
— Mi-a făcut plăcere să petrec timp cu voi! Poate ne vom revedea.
— Același lucru îl sperăm și noi. Poate facem totuși o călătorie împreună la Ohio, adăugă controlorul Codrin.
La gara mare din Varșovia am coborât toți. Trenul mergea gol mai departe.

DESTINUL RESCRIS
de Alexandra Lupaș
clasa a VI-a, Școala Gimnazială „Oltea Doamna” Oradea

M-am trezit, buimacă, într-o lume cu totul nouă. În jur, oamenii zâmbeau, se îmbrățișau și se felicitau cu lacrimi în ochi – războiul lung și negru se încheiase… Și, totuși, când te gândești că eu, tocmai eu, o fată normală de 17 ani, am fost eroina tuturor. Stați, stați, ca să înțelegeți totul, trebuie să vă explic și cum au început toate aceste peripeții palpitante.
Sunt o simplă puștoaică, de 17 ani, pe nume Aleksandrova, dar toți mă strigă Aleksa și sunt, aparent, salvatoarea atâtor suflete nevinovate ce vor putea trăi într-un mod pașnic și liniștit de acum încolo. De când eram mică, tatăl meu era mai tot timpul plecat pe front. Meseria lui, de locotenent general, era una foarte interesantă. De fiecare dată când venea să ne viziteze pe mine și pe mama, îmi aducea jucării și tot felul de dulciuri din alte țări și îmi spunea: „Cine vrea să audă o poveste de culcărică? Așa este, păsărica mea. A fost odată ca niciodată… o fetiță. O fetiță senină ca un soare viu pe pământ, frumoasă ca una din păpușile tale și curajoasă ca un cavaler ce îți onorează mereu țara. Acea fetiță își dorea de când era mică să ajungă cel mai cunoscut și valoros soldat. Mama ei, însă, nu era de acord cu dorința fiicei ei după moartea iubitului său soț, care a avut aceeași soartă cu a tututor celorlați soldați: a… murit. Dar tânăra dorea să-i dovedească mamei ei că se înșela în privința ei. Așa că la 17 ani a plecat de-acasă și și-a urmat visele..”
Așa se termina povestea tatei în fiecare seară. Niciodată nu îmi spunea finalul, dar de fiecare dată când îl întrebam de poveste, el îmi răspundea întotdeauna la fel: „Ai să vezi cu propriii ochi, păsărică”. Ce-o fi însemnând și asta? Ei bine, voi afla. Și iată-mă, Aleksa la 17 ani. Așa cum tata obișnuia să spună, „nu respinge nimic, pentru că nu știi ce uși îți va deschide destinul”. Mi s-a oferit șansa de a mă alătura școlii militare din Ucraina datorită abilităților mele de războinică și pentru că aveau nevoie de mulți voluntari pentru a participa la războiul ce începuse acum o lună. Dacă totul mergea bine, urma să devin locotenent general, ca tata, și, poate, să îl revăd printre instruiții pentru război de-acolo.
Drumul a fost unul lung, care a durat parcă un milion de ani. Inima îmi bubuia cu viteza unui cal ce galopa atât de rapid, încât se putea înălța în văzduh. Imaginile din jur au fost, în schimb, de-a dreptul cutremurătoare: mame cu copiii lor în brațe plângând, așteptând cu disperare să fie strânse în brațe de soții lor și să audă că totul va fi bine, ca un cântec pentru urechi. Într-un final, am ajuns și eu la baza militară, însă nu am pus bine piciorul pe asfaltul pietruit al aleii din față, că o mână puternică mă trage și mă azvârle într-un birou. Era generalul.
— Bună Alkesandrova! Bine ai venit la baza militară a Kievului! Din fericire pentru tine, ți se îngăduie prima misiune. Vei fi spioana noastră. Te vei deghiza într-un soldat rus și te vei infiltra în armata inamicilor, a spus el extenuat, de parcă ar fi spus acest discurs de cel puțin 10 ori până acum.
— P-PRIMA MEA MISIUNE?! m-am mirat eu, făcând o față ușor schimonosită.
— Într-adevăr. Ești cel mai potrivit soldat pentru această misiune, fiindcă ai toate aptitudinile necesare. Te rog să te prezinți mâine la prima oră în fața bazei. Să nu ne dezamăgești! a terminat el.
Ultimele lui cuvinte au fost puțin cutremurătoare… dar nu aveam să mă las. Îmi aduceam mereu aminte de adolescenta din povestea tatei. Nu aveam să
dezamăgesc pe nimeni! Următoarea zi, m-am prezentat la locul indicat de general. Un locotenent mi-a oferit costumul de soldat, inclusiv o perucă și o mustață falsă. Am pus costumul cu greu pe mine, de parcă ar fi fost niște saci cu cărămizi. Îmi era frică, dar nu aveam să renunț așa ușor. După ce m-am echipat, arătam de neimaginat. Atunci, un tanc rus a atacat baza. Perfect! Era momentul oportun pentru a mă infiltra printre ei. M-am strecurat ușor printre tinerii ce aruncau gloanțe peste tot, reușind să întrepătrundă aerul cu bile otrăvite. Mustața era de efect, fiindcă toți erau de acord că arăt ca un soldat rus normal. Cu puțin șarm de la mama natură și manipularea cuvintelor, am reușit să mă infiltrez.
După ofensiva armatei Ucrainei, tancul s-a retras și a pornit înspre Parlament. Am reușit să intru prin efracție, – dar nimeni să nu afle asta – și în interiorul clădirii. Am cercetat toate camerele, dar nu am găsit nimic, nici măcar o dată despre următorul atac. Într-un moment de reculegere, aud pași venind spre încăperea în care mă aflam. M-am ascuns după o plantă mai voluminoasă, iar spre surprinderea mea, am aflat că persoana care tocmai intrase era chiar generalul rus! Hainele tremurau pe mine, odată cu inima ce acum era mai rapidă ca viteza luminii. Și totuși, se spune că în momentele cele mai tensionate ți se luminează mintea. Aha! Atunci, am scos stația și am înregistrat toată conversația sa cu generalul legat de următoarele atacuri. Cu ajutorul transmițătorului, am trimis toată conversația echipei și m-am îndreptat ușor spre ușă. Dar vai, ce greșeală!
Generalul rus și locotenentul său încă nu plecaseră, așa că m-au văzut. Eram panicată de-a dreptul! Dacă avea să își dea seama? Dacă o dădeam în bară?
Dacă… muream? Dar nu, nu aveam de gând să las să se întâmple ala ceva. Am băgat niște vrăjeală și, din fericire, am scăpat. Următoarea cameră a fost jackpot.
Erau toate transmițătoarele către echipele armatei ruse. Cu ajutorul înregistrării, am selectat niște fragmente și, astfel, am reușit să fac un mesaj prin care generalul le spune soldaților să capituleze și să declare război încheiat. Și mai ghiciți ce! Pe masă era tocmai armistițiul! Am luat alte documente și am copiat
semnăturile, iar documentele le-am scos la imprimantă și le-am aruncat pe geam. Atunci a intrat generalul în cameră. Dar era prea târziu. Toate posturile de televiziune au difuzat înregistrarea generalului, imaginea soldaților predați și copiile armistițiului care erau peste tot.
Am reușit. AM SALVAT LUMEA! Probabil că vă imaginați ce a urmat: aplauze, urale de fericire și laude, toate pentru mine.
Și atunci l-am văzut. În mulțime. Am izbucnit în plâns și m-am cufundat în brațele lui deschise. Era tata. A fost cel mai frumos moment din viața mea. Să-mi îmbrățișez tatăl după cinci ani fără nicio veste. Și i-am spus totul:
—Tată, am reușit! Generalul a intrat în încăpere, și chiar dacă voia să mă omoare, era deja mult prea târziu. Nu mai pot face nimic, tată! I-am salvat pe toți!
Și el a răspuns, pe un ton blând și împlinit:
—Sunt MÂNDRU de tine, păsărică! Cel mai mândru! Sper că acum ai aflat răspunsul la povestea noastră de demult… și mi-a făcut cu ochiul.
Am stat așa, îmbrățișați, timp de o vreme, judecând situația și am constatat: eu eram, de fapt, fata din povestea tatei. Și uitați așa mi-am scris eu propriul destin.

DREPTURILE
de Mariam Brisc
clasa a VI-a, Școala Gimnazială Lăpuș, Maramureș

(fragment)
Dragi oameni mari, noi, copiii, ne-am decis să schimbăm, sau, chiar mai mult, lumea în care trăim. Sunt câteva lucruri care nu ne plac deloc. Așa că am strâns o armată de copii care își vor drepturile. Ne-am repartizat pe echipe. Unii voiau să mănânce înghețată de trei ori pe zi, alții să se dea pe mașinuțe și la Jumbo toate lucrurile să fie gratuite. Așa că am pornit spre Parlament, unde știam că vom fi auziți. Ne-am infiltrat cu ușurință. Am ajuns într-o sală foate, foarte mare, unde puteam fi ascultați și am ajuns să comunicăm cu domnul președinte…

OCHI DE COPIL
de Vlada Gutium
clasa a VI-a, Gimnaziul Cotiujeni, raionul Briceni, Republica Moldova

(fragment)
Dragi oameni mari, noi, copiii, ne-am decis să schimbăm puțin sau, chiar puțin mai mult lumea în care trăim. Sunt câteva lucruri care nu ne plac deloc. Așa că, pentru un timp, ne asumăm rolul de magician! Avem o bagheta magică ce ne ajută să vedem altfel lucrurile.
Vai! Parcă erați semeți și puternici, dar vă vedem zgribuliți de frig, deșe afară e cald, vedem gheața din voi formată din ură, invidie, goană după bani și pesimism. Noi vă vrem calzi! Aici vă suntem exemplu! Nu ne molipsiți! Urmăriți-ne! …

CĂLĂTORIA
de Andra Gabriela Muț

clasa a VI-a, Școala Gimnazială Lăpuș, Maramureș

(fragment)
M-am trezit buimac într-o lume cu totul nouă, în jur oamenii zâmbeau, se îmbrățișau și se felicitau cu lacrimi în ochi – războiul lung și negru se încheiase.
Îmi fac loc printre mulțimea infinită de oameni pentru a găsi pe cineva cunoscut. Nu știu unde îmi sunt părinții, pisica, nici măcar surioara mea mica și enervantă. Cu toții au dispărut aproape din primele săptămâni ale războiului. Simt cum o lacrimă mi se prelinge pe obraz și lasă în spatele ei o dâră curată, tatuaj al cruntului adevăr…

PLANETA FERICIRII
de Ayanna-Maria Purcăroiu
clasa a VI-a, Liceul Teoretic Grigore Moisil, Tulcea

(fragment)
… A doua zi toți am venit plini de veselie, bucurie și cu o energie spectaculoasă. În timp ce Ștefan încerca să spargă codurile posturilor de radio, noi încercam să facem un video în care le spuneam oamenilor ce vrem și ce încercăm sa realizăm pentru planeta noastră, dar și pentru urmașii noștri, în sensul că vor avea o planetă bună, prietenoasă unde vor putea învăța multe lucruri frumoase și interesante…

PRIETENA MEA DIN VIS
de Maria David
clasa a VI-a, Școala Gimnazială Șeica-Mare, Sibiu

(fragment)
…Nu credeam ce bine era să am o prietenă! Viața era minunată! Războiul se terminase, mi-am făcut o prietenă, școala nu mai era dificilă! Era super!
– Betty, trezește-te! Întârzii la școală! era vocea mamei.
Aud și o altă voce gravă: ”Stimați telespectatori, vă prezentăm ultimele știri legate de războiul din Ucraina…”
Și, m-am trezit! A fost un vis…Deci, nu s-a terminat! Dezamăgită, buimacă, am realizat că, de fapt, era încă război, că nu aveam nicidecum liniștea din vis și …nici prietena. Rămân cu dorul de liniște și de… prieteni și… de școala din vis.

DRAGOSTEA ÎNTRE TIMP
de Mădălina Andriciuc
clasa a VI-a, Gimnaziul Cotiujeni, raionul Briceni, Republica Moldova

(fragment)
… Am observat că Marta era grav rănită, ei i-au rămas ultimele minute din viață. Cu ochii plini de bunătate și căldură, cu răsuflarea întreruptă, ea a zis cuvintele pe care eu le așteptam: ,,eu te iubesc”. Plângând, am recunoscut că războiul s-a terminat, oamenii răsuflau cu ușurința, dar eu nu puteam să mă bucur, că am rămas singur pe lume. Cea mai mare comoară este dragostea.

BILLY HAMPTONS ȘI CRISTALUL LUNII
de Adina Roman
clasa a VI-a, Școala Gimnazială Iuliu Hațieganu, Cluj

(fragment)
… Numele meu este Billy Hamptons, m-am născut în Alaska, însă acum locuiesc pe insula Sydney (care de fapt nici nu există), cu mama și sora mea. Am 13 ani și sunt în clasa a șaptea. Familia mea nu a avut nicio legătură cu acest război (care se pare a fi supranatural) până când tata nu a fost omorât de un centaur pe când mergea la vânatoare de papagali, foarte gustoși la noi pe insulă.
Războiul acesta a început dintr-un conflict între cetățeni și ființele magice din Pădure, din cauza lipsei de resurse și alimente. Așa că toți au început să se revolte. Din fire, eu sunt mai timid, însă nimeni nu mă putea descrie într-un singur cuvânt și sincer îmi place felul meu misterios de a fi…

ZIUA MULT AȘTEPTATĂ
de Miruna Duma
clasa a VI-a, Școala Gimnazială Oltea Doamna, Oradea

(fragment)
M-am trezit buimac, într-o lume cu totul nouă, În jur, oamenii zâmbeau, se îmbrățișau și se felicitau cu lacrimi în ochi – războiul lung și negru se încheiase.
Soarele, parcă se înveselea și mângâia plăpând fețele entuziasmate și bucuroase ale copiilor plini de viață care se jucau cu razele nevăzute. Copacii zâmbeau mândri către cerul plin de povești create de către nori albi și pufoși. Păsările vitezomane zburau mai repede decât amintirile rele și amare care dispăreau precum o poveste uitată de mult timp. Cioburile de sticlă care se aflau pe pietrișul aspru din fața ascunzătorii noaste rezistente nu îi împiedica pe localnici să se oprească din dansul lor nebunesc…

ȘCOALA VISURILOR NOASTRE
de Ingrid Maria Tudor
clasa a VI-a, Școala Gimnazială Constantin Gheorghiță, Podari, Dolj

(fragment)
… Școala visurilor noastre ar arătă așa: ar fi vopsită în toate culorile în exterior și în interior, ușa de la intrare am vrea să fie imensă și vopsită cu culoarea roșie. Când ai intra în această școală, niște roboți costumați în personaje din desene animate ar arunca cu confetti în fiecare copil. La parter ne-am dori un loc de joacă imens, cu tobogane, cu leagăne și cu trasee marcate pentru diferite competiții sportive. Tot aici s-ar afla un loc de unde am putea primi toate dulciurile și toate băuturile pe care le- am dori…

ACEI BUNI CARE SCHIMBĂ TOTUL…
de Karina Elena Olteanu
clasa a VI-a, Școala Gimnazială Ioan Bădescu, Popești-Leordeni, Ilfov

(fragment)
…În timpul războiului, eu am ajutat să scape din mâinile lor mai mulți oameni nevinovați care le căzuseră pradă… După ce și-au dat seama că eu am eliberat oamenii și că aveam să mai fac asta de câte ori era nevoie, m-au căutat. Primiseră vești că războiul se încheiase cu victoria noastră, așadar ei s-au retras în umbră, iar eu am leșinat în mijlocul străzii. Fusesem dintre acei buni care schimbă totul…