Câştigătorii concursului literar “Ciripituri”

Copii din toată țara, dar și din diaspora, au participat la concursul literar “Ciripituri” lansat de Asociaţia De Basm ca parte a proiectului de intervenţie culturală “Poveşti în zbor”.  Ne-am dorit să le insuflăm copiilor respectul pentru natură și să îi ajutăm să conștientizeze importanța păsărilor urbane, să le stimulăm creativitatea și să le dezvoltăm răbdarea și simțul de observație.

Participanții au fost invitați să scrie o poveste originală în limba română despre o pasăre din proximitatea casei lor. Un juriu format din scriitoarele: Victoria Pătraşcu, Iulia Iordan, Laura Grunberg, Carmen Tiderle şi Andreea Iatagan au ales cele cinci poveşti câştigătoare. Nu a fost ușor să selectăm doar cinci, fiindcă toate poveștile ne-au bucurat și le suntem recunoscătoare micilor povestitori că au acceptat provocarea noastră. Copiii vor fi premiaţi cu cărți oferite de partenerul nostru, Cărturești, și cu câte un abonament lunar oferit de Grădina Botanică “D. Brandza”, Universitatea din București.

Iată cele cinci poveşti câştigătoare:

 

 

Locul I – ALEXANDRU MIRON

Basmul unei rândunici 

 

A fost odată o rândunică ce visa să atingă stelele. Nu voia să zboare cu stolul, ci urca tot mai sus, spre cerul nopții. Păsările râdeau de ea: „Stelele nu sunt pentru aripi ca ale noastre!…” Dar rândunica nu s-a oprit din visul ei cel măiastru. 

Într-o noapte limpede, a atins, în zborul ei înalt, coada unei stele căzătoare. Corpul celest nu a vătămat-o, însă impactul a fost, în același timp, dureros și miraculos. Aceasta i-a lăsat o scânteie pe piept, care strălucea intens, în întuneric. De atunci, ea zbura prin visele copiilor, luminându-le somnul. Niciuna nu mai era ca ea, dar nici ea nu uitase păsările de jos, ce însoțesc pașii oamenilor, prin cântec. 

Când rândunica le povestea suratelor sale despre stele, toate tăceau și priveau în sus, cu dor. Unele înaripate au început să creadă în povestea rândunicii și au rugat-o să le ducă și pe ele mai aproape de stele. Dar rândunica le-a zâmbit și a spus: „Stelele nu se ating cu aripi, ci cu mult curaj!” Așa a luat formă primul stol care zbura noaptea, ghidat de lumina pieptului ei. Cărări lungi, împletite din lumină, s-au desenat atunci pe cer, călăuzind și cele mai întunecate nopți. Cei de jos nu s-au mai temut, atunci, de întuneric, ci au îndrăznit să iasă, după ceasurile înserării, să admire magicul tablou nocturn. Întregul pământ s-a umplut de pace și un sentiment de binecuvântare i-a îmbrățișat pe toți. Nimeni nu a mai țesut gânduri rele, în umbra nopții, niciunul nu a mai ridicat mâna împotriva semenilor săi, protejat de cotloane și neguri.

Oamenii care le vedeau în înalt spuneau că sunt stele mișcătoare. Copiii visau că pot zbura, asemeni acelor aștri ai nopții, iar visele lor se nășteau calde și liniștitoare, chiar și în cele mai reci înserări. Târziu, în liniștea camerei, sub pled, când închideau ochii, le creșteau și lor aripi și se alăturau stolului de rândunele, lăsându-se călăuziți de prima rândunică – cea de la care își luau toate lumina.

Dar, într-o noapte, cerul s-a întunecat mai tare ca niciodată. Nicio stea nu mai strălucea, iar vânturile reci suflau haotic. Rândunicile s-au speriat și s-au ascuns, dar cea dintâi, cu scânteia în piept, a zburat singură spre adâncurile universului. Acolo, în miezul întunericului, a găsit o stea rănită, căzută între nori. Era pe cale să se stingă. Rândunica și-a apropiat inima de stea și i-a oferit lumina ei. Steaua a tresărit, apoi a explodat în mii de scântei care s-au preschimbat în constelații noi. Cerul s-a luminat din nou, iar păsările au ieșit din ascunzișuri, cântând cu uimire.

Însă rândunica nu s-a mai întors și nimeni nu a mai văzut-o, în zborul ei nocturn. Se spune că a devenit steaua-păzitoare a celor curajoși, aceea care clipește mereu prima, ca un semn că și cele mai mici aripi pot aprinde cerul… De atunci, toate gândurile copiilor, în căutarea încrederii și a viitorului, se ridică până la ea, luminând visele și aducându-le mai aproape de împlinire…

 

Locul II – SONIA ROGOZ

Prietena mea, Elga 

 

Azi e a șaptea oară când rămân singură acasă și cred că va fi ca de obicei: îmi stabilesc singură orele de masă, vorbesc cu bunica de vreo douăzeci de ori (mă sună chiar și când sunt in cadă, relaxată și scufundată în spumă), mă uit la televizor (puțin mai mult decât îmi dă voie mama, recunosc), îmi fac jocurile cu personajele mele ciudate și îmi imaginez că mă distrez cu cea mai bună prietenă a mea, Sofia.

Este ora nouă fără douăzeci, nici nu m-am trezit bine că, deja sunt plictisită! Mai zac ca un aluat pus la dospit apoi mă târăsc până la fereastra care dă spre grădină în speranța că afară o să văd ceva interesant…dar, nimic! 

În timpul micului dejun în mintea mea se face o gălăgie de nedescris. Îmi pun mâinile pe cap și răstorn bolul cu budincă de ovăz care se prelinge pe pijamaua mov. Fug spre camera mea, mă schimb și pornesc spre grădina din fața casei cu capul în pământ. Mă așez sub iasomie și mă gândesc cât de mult mi-aș dori să fie prietena mea cu mine! Dacă ar sta acum lângă mine aș putea să mă calmez împărtășind cu ea amintiri din copilărie: cum ne jucam cu foștii colegi de la grădiniță, cum făceam activități interesante cu educatoarele noastre, cum credeam în ultima zi de grădiniță că nu ne vom mai vedea niciodată și cum ne-am bucurat în toamnă când am aflat că suntem în aceeași clasă la școală. Îmi întorc privirea înspre celălalt scaun albastru ca să o văd cu ochii imaginației pe Sofia mâncând înghețată lângă mine. Dar nici nu îmi întorc bine capul că văd o pasăre neagră, mai mică decât o cioară, cu un cioc portocaliu ca o rază de apus de soare care începe să cânte lângă mine. În secunda următoare îmi dau seama că este o mierlă deoarece zilele trecute i-am citit fratelui meu mai mic o carte veche despre păsări și acolo văzusem o poză cu o pasăre ca aceasta care stă acum atât de aproape de mine.

– Salut! Eu sunt Elga. Uuu uu cri cri.

– B… Bună! spun eu dându-mă în spate pe scaun. 

Prind curaj apoi și întreb:

– Ce cauți tu aici și cum de poți să vorbești?

– Eu nu sunt prima oară aici, în grădina ta, dar tu nu m-ai observat niciodată. Te-am privit mai multe zile dintre frunzele smochinului și m-am gândit că ai avea nevoie de ajutorul meu. Am observat că vara aceasta stai mai mult cu privirea în pământ, vorbești singură despre fricile pe care le-ai simțit în ultimul an și îți acoperi fața cu părul atunci când nu îți mai poți ascunde emoțiile. 

– Cu ce m-ai putea ajuta tu, o pasăre mică?

Elga mă privește cu ochiișorii săi de chihlimbar și îmi spune:

– Te pot ajuta să zbori printre probleme. Închide-ți ochii și încearcă să-ți golești mintea. 

O ascult și alung toate gândurile și fricile care se agită în mine. Trilurile Elgăi se aud într-un ecou minunat care ajunge până la mine ca prin ceață. Ele mă ajută să mă îndepărtez de gândurile rele și de frici și mă ridică spre cer. Îmi spune apoi să deschid ochii și nu-mi vine să cred! Plutesc deasupra cartierului meu cu Elga zburând lângă mine. Îmi arată apoi un leagăn roșu legat cu o frânghie albă și îmi spune să merg să mă dau pe el. Mie îmi e frică să mă dau pe leagăne. În mintea mea se aude de fiecare dată: dacă o să cad, dacă alunec de pe leagăn, dacă balamalele slăbesc și se rupe leagănul când eu sunt sus în balansare? Dar, de data aceasta, cu Elga lângă mine îndrăznesc să urc pe leagăn.  Mai întâi mă împing puțin, cu teamă, apoi strâng mai bine frânghia în pumn și îmi iau elan. Ce poate să se întâmple? Oricum eu zbor deja.  Elga îmi stă pe umăr și îmi cântă lângă ureche. Încep să mă dau tot mai tare pe leagăn și un zâmbet îmi apare pe față. Îmi bate tare inima, dar nu e acea bătaie pornită de frică. E altfel! E inima mea care bubuie de fericire. Leagănul se ridică tot mai sus iar eu și Elga ne luăm zborul din nou. Plutim în aer și eu dansez ca o balerină iar scena mea sunt acoperișurile caselor deasupra cărora zâmbesc și mă simt liberă și încrezătoare. Îmi dau seama că sunt în siguranța și că pot să fiu fericită în ciuda faptului că a fost un an mai greu pentru mine.

Ne lăsăm în zbor pe acoperișul casei mele și intrăm prin fereastra pe pe acoperiș direct în camera mea. Elga se așază iar pe umărul meu și îmi spune:

– Eu acum trebuie să plec, dar nu uita să te bucuri de fiecare moment bun și senin al vieții tale. Să ai curaj să îți înfrunți fricile care te opresc să faci ce îți dorești. Și îndrăznește să faci lucrurile în modul tău unic așa cum și păsările zboară fiecare în felul lor. 

 

Locul III – SOFIA ALEXANDRA MĂRIA

Basmul stăncuței

 

A  fost odată ca niciodată, că, dacă n-ar fi fost, n-ați fi auzit, o școală mică, dintr-un oraș, cu gard verde și clopoțel ruginit care suna ding-ding!, în fiecare dimineață, chiar și când ploua. În curtea acelei școli, sub un nuc bătrân, trăia o stăncuță. Dar nu era orice fel de stăncuță!… Ea se numea Ciori.

Ciori era neagră ca noaptea. La prima vedere, arăta ca orice pasăre din soiul ei, dar avea niște ochi magici, care sclipeau ca nasturii de pe o haină nouă. Toți copiii o iubeau și ea mergea pe lângă ei, când intrau la ore, cârâia vesel, de „Bună dimineața!”, și se așeza pe geam, să asculte lecția. A devenit repede mascota școlii. Nici nu știa ea bine ce înseamnă „mascotă”, dar se simțea importantă. Cu ochii ei mici, isteți, și croncănitul ritmat, părea să le spună copiilor: „Stăncuțele deștepte vin la școală, stâncuțele leneșe rămân în salcie și dorm!…”

Dar, într-o zi de marți, cu nori cenușii, s-a întâmplat ceva. Un băiețel mic, Radu, cel mai nou din clasă, venise trist. Avea ochii ca două boabe de afine muiate în ploaie. Stătea singur în pauză și nu spunea nimic. Ciori s-a dus la el. A sărit pe banca lui și a făcut „Craaa!” , de parcă i s-ar fi adresat cu „Ce-i, băiete?”

– Nu știu tabla înmulțirii cu 3!…, a zis Radu încetișor.

Ciori nu știa nici ea tabla înmulțirii cu 3. Dar știa cum e să nu știi. Așa că s-a dus    repede-repede, a luat o cretă mică din clasă și a ciugulit cu ciocul pe tabla de afară: 3, 6, 9… Toți copiii au râs, dar Radu a râs și mai tare. Și-a învățat totul repede. Așa că, de atunci, Ciori a început să ajute toți copiii care se simțeau triști sau nu înțelegeau ceva. Dar ea nu știa că face o faptă bună. Ea doar era… Ciori.

Într-o altă zi, într-o joi cu vânt, o pisică a intrat în curte. Nu una drăguță, ci una hoață de sandvișuri! Se furișa pe sub bănci și fura din ghiozdane. Lui Ciori nu-i plăcea nedreptatea. Așa că a strigat „Craa-craa-craa!” atât de tare, încât toată școala a ieșit afară. Pisica a fugit, speriată de cârâitul justițiar.

– Bravo, Ciori! Ești paznica noastră!, au zis copiii.

Dar ea n-a zis nimic. A sărit în nuc și a ciugulit o frunză. Nici nu știa că iar a făcut o faptă bună. Doar fusese ea – aceeași Ciori…

Iar, într-o dimineață de toamnă, în timp ce vântul smulgea frunzele din plopi, o elevă din clasa a V-a, Ana, fugea grăbită spre școală. Pe gât avea medalionul de la bunica ei, o amuletă veche, cu o  piatră albastră  în mijloc. Era comoara ei cea mai dragă.

 La recreație, Ana a observat că medalionul dispăruse. 

 – Nu! Nu, nu, nu!… a strigat ea, scotocind ghiozdanul. Nu poate fi adevărat!…

 Colegele ei au venit s-o ajute. Au căutat peste tot, dar nici urmă de acel medalion. Ana era albă la față. Ciori a văzut toată scena de pe pervazul unei clase. În acea noapte, când toată lumea dormea, Ciori a căutat medalionul și l-a găsit în păduricea din curtea școlii.

 A doua zi, la prima oră, Ana stătea pe o bancă tristă. Nimic nu o interesa. Dar, la pauză,  ceva s-a întâmplat. Lângă bancă, a apărut medalionul. Frumos, curat, exact așa cume îl știa ea, iar, lângă el, o pană neagră, drept semnătură. Un copil a strigat:

 – A fost Ciori !

 Apoi, într-o vineri cu soare, directoarea a venit cu un anunț important:

– Copii, sâmbătă, avem Ziua Școlii! Trebuie să alegem un erou al școlii: cineva care ne-a ajutat, cineva care a fost curajos, bun, și care a făcut fapte mari. Cine să fie, oare?

 Toți copiii au strigat într-un glas:

– Cioriii!!!

Ciori a tresărit. Să fie ea? Cum adică ea?… N-a făcut nimic. N-a luat niciun premiu, n-a făcut teme, n-a avut ghiozdan. Doar fusese acolo, pentru ei. Doar cârâise.

Dar toți au spus că tocmai acesta era meritul ei: a fost acolo. Întotdeauna. Când le era frică, când erau singuri. Când nu înțelegeau ceva, când voiau să râdă. Și a fost ea, Ciori, fără să aștepte nimic la schimb.

Și, atunci, în aplauze și râsete, cu un cercel auriu din carton, prins la o ureche (făcut de copiii dintr-a IV-a B), Ciori a devenit Eroina Școlii Înțelepte. Ea s-a uitat în jur, a dat din aripi și și-a zis în gând: „Craa…, cred că asta e o faptă bună. Sau poate că nu. Poate că doar… sunt eu, Ciori!” Și a zburat în cercuri deasupra curții, în timp ce copiii o aplaudau și clopoțelul suna fără oprire: ding, ding, ding-diiing! 

 După cele întâmplate, copiii au pictat un tablou cu Ciori care a fost pus la intrarea școlii, să le amintească mereu de minunea aceea de pasăre. De pe pânză, ea a continuat să-i vegheze pe cei mici, chiar și când nu și-a mai făcut apariția în curtea școlii…

 

Locul IV – IRINA BICA

Fetița cu fazani

 

Sunt sigură că ați mai auzit de fetițe cu papagali, cu porumbei, poate chiar cu găini, dar sunt sigură că nu ați auzit niciodată despre o fetiță cu fazani. Ei bine, acea fetiță sunt eu!

Prima data l-am auzit cand ne-am mutat la casă. Mami a zis că este o mașină stricată pe afară. Tati a râs și a spus că e o pasăre, dar nu știa care. Eu abia așteptam să o văd, așa că am început să pun boabe de porumb pe stradă. Într-o dimineață, tati m-a trezit devreme și m-a dus la geamul din birou.  Și-a pus degetul la buze și mi-a zis în șoaptă să mă uit afară. Atunci l-am văzut în mijlocul străzii ciugulind boabele mele de porumb. Era un fazan, colorat cu roșu, maro și albastru, care mergea mândru prin mijlocul străzii. Zi de zi am continuat să îi dau de mâncare iar el venea și mai aproape de casa noastră. 

Într-o seară, am crezut că venise din nou. Dar era ceva diferit la el. Nu îmi dădeam seama ce. Parcă avea un pic diferite culorile. Când tot încercam să îl chem, dintr-un tufă a apărut fazanul meu. Acum erau doi în mijlocul străzii. Și, imediat cand s-au văzut, și-au ridicat penele, au început să urle și au sărit să se bată. A urmat o luptă groaznică. Pene săreau peste tot, iar țipetele lor erau asurzitoare. S-au ridicat de pe drum, s-au învârtit în aer apoi, prinși unul de altul, au căzut în niște tufe de pe marginea drumului. M-am speriat și am fugit la tati să îl chem. I-am povestit ce am văzut, iar el mi-a explicat că așa sunt fazanii când vor să cucerească o făzăniță. Am mers în tufe, sperând să-l găsesc. Dar ce am văzut acolo era groaznic: doar sânge și nimic altceva. Cineva era grav rănit. Am plâns în acea noapte iar în următoarele zile am tot sperat să îl găsesc din nou. Lăsam boabe, dar nu mai venea nimeni să le mănânce. Tati zicea că e posibil să nu îl mai vedem. 

Asta până într-o dimineață când, mi s-a părut că îi aud țipătul. Am fost așa de bucuroasă că am fugit la geam și m-am uitat pe fereastră. Nu era nimic! Îmi venea să plâng din nou. Dar nu știu de ce, mi-am zis să ies până afară, deși eram doar în pijamale și seara plouase. M-am dus pe stradă și m-am uitat mai bine la boabele de porumb. Păreau mult mai puține decât lăsasem eu seara. Apoi, m-am uitat pe marginea drumului ce duce spre mica pădure din apropiere. În noroi am observat urme de gherute de pasăre. Și erau mai multe, nu doar o pereche. Mai era încă una mare, dar și alte două mici de tot. Acum îmi venea iar să plâng, dar de fericire, așa că am rupt-o la fugă spre pădurice. Ce să vezi? La intrare, după un tufiș, fazanul meu se plimba mândru când la fazanița lui când la cei doi puiuți, de parcă dorea să-mi prezinte familia sa. 

Acum, vin zilnic la masă. Ar intra în curtea noastră. Tati nu îi lasă prea aproape pentru că îi este frică să nu îi atace Tom, motanul nostru zăpăuc. Dar asta este o altă poveste.  

 

Locul V – SOFIA BEATRICE POPESCU

Bella, magazinul și multe pene

 

În vara aceea, părinții Bellei erau plecați în Europa pentru a examina noi descoperiri arheologice. Așa că fetița a fost trimisă să locuiască cu mătușa Josephine. 

Având doar șapte ani, Bella nu a fost foarte încântată de ideea de a pleca de acasă, așa că, pe drum, aceasta s-a uitat în liniște cum picăturile de ploaie se prelingeau pe suprafața rece a geamului mașinii. 

Tatăl ei i-a povestit că Josephine era o persoană aspră care stătea toată ziua în camera ei, așa că Bella a fost surprinsă s-o vadă așteptând în fața casei, dar și-a dat repede seama că acela a fost singurul moment în care o va vedea vreodată. Femeia era îmbrăcată într-o rochie neagră lungă și o pereche de tocuri înalte. Părul castaniu era prins într-un coc perfect care scotea în evidență seriozitatea. 

Mătușa i-a zis că una dintre bucătăresele casei o va conduce la dormitorul său și apoi a dispărut în camera sa. Bucătăreasa, numită Marry, era o doamnă durdulie cu ochi calmi și  față îmbujorată. Ea a ajutat-o pe Bella să-și desfacă bagajele. I-a așezat hainele într-un dulap imens de lemn cu o dexteritate și delicatețe impresionantă.    

După aceea, bucătăreasa i-a făcut turul casei și i-a explicat locurile unde aceasta avea permisiunea să intre. Cel mai mult, fetiței i-a plăcut leagănul cel vechi din grădina de trandafiri. Aceasta simțea că acel leagăn alb înconjurat de trandafiri uscați și spinii acestora era precum prima rază de soare după o noapte întunecată, așa că și-a petrecut acolo toată seara.

După ce a luat cina cu bucătăreasa, Bella s-a dus în camera sa și s-a așezat în pat, dar nu a reușit să adoarmă din cauza gândurilor care o aduceau înapoi acasă, în apartamentul spațios pe care mama sa îl numea mereu „prea îmbâcsit de obiecte”. 

Odată cu răsăritul soarelui, s-a ridicat și fetița, dar nu a coborât pentru micul dejun. În schimb, s-a așezat pe pervazul ferestrei înalte de sticlă mată și a observat mii de nuanțe de roz și galben luptând pentru a aduce culoarea aceea pașnică de bleu peste negura nopții. 

Când soarele s-a ridicat pe cer, Bella a coborât pentru că în acea zi fata a vrut să exploreze orașul.

După ce a mâncat un ou fiert și o felie de pâine albă lăsate de Mary, și-a luat ghiozdanul și cartea ei preferată, și a plecat. Casa lui Josephine era aproape de centrul orașului, dar, pentru că fetița nu cunoștea orașul, a trebuit să urmeze indicatoarele. Aceasta era la cinci minute distanță de centru, dar un sunet ca un ciripit de pasăre s-a auzit din apropiere. 

Fata iubea păsările, așa că s-a uitat mai bine și a observat un magazin mic și părăsit. S-a apropiat și a văzut, printr-un geam micuț, păsări captive în cuști și legate cu lanțuri. În spatele camerei erau doi bărbați care gesticulau furioși. Bella nu a reușit să audă ce ziceau, așa că și-a lipit urechea de cealaltă parte a peretelui lângă care stăteau cei doi.

– Cumpărătorul a spus că dacă nu-i aducem pasărea în piață, mai bine nu i-o aducem deloc, a spus unul. 

– E prea riscant, Jack, dacă ne prinde poliția?  

Dintr-o dată, ușa s-a deschis, iar cei doi bărbați au ieșit din magazin.

– Cred că am auzit ceva afară, spune Jack. 

Cei doi bărbați se îndreaptă spre locul unde stătea Bella, dar aceasta începe să fugă. Din păcate, fetița nu este destul de rapidă și cei doi o văd înainte să dispară la marginea străzii. Bărbații încep să o urmărească și să strige, dar singurul lucru pe care îl putea auzi fata era inima sa care bătea de cinci ori mai puternic, parcă era undeva în gât.

Când ajunge pe o stradă îngustă și întunecată, Bella își dă seama că nu mai aude pașii celor doi și se oprește pentru a se uita în jur. Când fetița s-a așezat jos, pe asfaltul rece, a auzit un mare „Bang!” iar când și-a deschis ochii era în baia murdară a magazinului și auzea vocea lui Jack strigând: 

– Peter, dacă nu mergem acum, o să pierdem totul!

Mâinile ei erau legate cu o sfoară de o bară de metal. Fetița s-a uitat în jur pentru a vedea dacă există un mod de a evada. A văzut o chiuvetă, o cadă, un mop și… Bingo! – un geam micuț deasupra chiuvetei. S-a ridicat în picioare și s-a urcat pe chiuvetă care era exact lângă bara de metal, sperând că geamul avea vedere la stradă. Când s-a uitat prin el, a văzut doar aceeași stradă părăsită. 

Zeci de minute trec cu încetinitorul, dar fetița refuză să coboare de pe chiuvetă. Au trecut vreo două ore, iar Bella, epuizată și amorțită, dă să coboare, dar atunci apare o femeie slabă și brunetă care își deschide geamul și începe să scuture haine. Fetița urlă cu disperare, dar femeia nu o poate auzi. Dintr-o dată fetei îi vine o idee nebunească, își ridică mâna și cu toată puterea care-i mai rămăsese își împinge cotul în geam. Speriată de zgomot, femeia strigă:  

– Ce s-a întâmplat!? 

– Ajutor, ajutor! Sunt captivă în magazinul părăsit! răspunde Bella disperată. 

Femeia a alergat până jos, a deschis ușa magazinului și a început să dea cu o cutie metalică în ușa băii. Fiind din lemn, aceasta a cedat repede și femeia a intrat în odaie. Ea i-a desfăcut Bellei sfoara din jurul mâinilor și a mângâiat-o încet pe cap.

Poliția a ajuns repede, sunată de un vecin care auzise zgomotele puternice făcute de cutia și se speriase. Bella a povestit ce s-a întâmplat iar polițiștii o ascultau în liniște. 

În seara aceea, în timp ce polițiștii îi arestau pe Jack și pe Peter, Bella, femeia brunetă numită Elena, și Mary, au eliberat împreună păsările care și-au luat zborul și au dispărut în văzduh. 

Acum, Bella are treisprezece ani și nu mai dă atâta atenție acelui incident. Dar în nopțile cele mai senine ale verii, aceasta poate vedea un stol de păsări deosebite planând printre nori.

 

***Proiectul “Poveşti în zbor” şi concursul “Ciripituri” sunt co-finanţate de AFCN.