de Victoria Pătrașcu

Caravana De Basm a debutat cu un coșmar. Un coșmar care încă se numește CORONAVIRUS. Povestea frumoasă, construită cu grijă de scriitorii De Basm, de a merge la copiii de la țară și de a face împreună povești explodase în mii de bucăți. Barosul pandemic zdrobise tot în cale. Acum, cioburile zăceau peste tot, așchii de vis.

La început, ca în toate poveștile în care eroul este îngropat până la gât în pământ, am vrut să renunțăm, să ne așezăm în vârful paturilor, să ne tragem păturile peste cap și să așteptăm să treacă urgia. Apoi, încet-încet, ne-am adunat rămășițele de curaj și am luat din nou proiectul în brațe. Ne-am zis că, dacă cei mici ne așteaptă la Conțești și la Viperești, și noi trebuie să putem ajunge. Am lipit cioburile bucată cu bucată și am reconstruit Caravana De Basm.

Am mutat, cu ajutorul Cătălinei (Agenția Împreună) evenimentele în ultimele săptămâni de vacanță, ca să putem scoate copiii în curte, la soare și aer curat. Ioana s-a dat peste cap de trei ori și a găsit bani pentru măști și dezinfectante. Am regândit din temelii felul în ca  re urma să lucrăm cu copiii.

Și am pornit la drum, într-o zi de luni, cu Bogdan (Agenția Împreună) la volan, cu muzica dată tare și cu ochii cârpiți de somn. Am contemplat timp de o săptămână aceleași câmpuri de floarea soarelui, aceleași miriști cu ciori, aceleași tarabe cu ceapă de Buzău. Ce am mai făcut? Am mai băut cafele odioase prin benzinării, am mâncat chipsuri cu ceapă de la Adina, covrigei de la Laura, ciocolată cu rom, am râs în hohote la glume, am comentat aprins, am povestit în șoaptă despre lilieci, ni s-a făcut rău pe serpentine. A fost greu, dar a meritat.

A meritat pentru că la capătul fiecărui drum, început la șase dimineața, mă așteptau ei: Sebi, Larisa, Maria, Andrada, Flavius, Nicoleta, Adi, Darius, Andreea și Anto. Zece copii fantastici, dornici de povești, joacă și visare, plini de întrebări și mirări. Alături de ei am uitat că există Coronavirus și că lumea s-a întors cu fundu-n sus. Au construit ei, cu răbdare și înțelepciune, o altă lume. O lume de basm. Mai bună și mai frumoasă.

Datorită acestor copii am intrat în pielea doamnei Rațgăină, judecătoarea din orașul Modernșteni. Doar nu era să îmi plâng de milă. Aveam o misiune grea. Trebuia să judec ce fac Pisitaurul, Goldinio, vulturul cu aripi de aur, Băiatul Invizibil, Băiatul Verde, tata lui Bizboi, Tortul Melodi și Tortul Cântăreț cu etaje, surorile eschimose și fetițele din Italia. În fiecare zi se mai schimba ceva. Învățam cum să trăim împreună pe o foaie de hârtie mare cât universul, cum să ne acceptăm unii pe alții, cu defectele și calitățile noastre.

Au apărut case cu elice, păduri, lacuri, râuri fără nume și câmpii întinse. Pentru surorile eschimose s-a construit un iaz și un frigider pe baterii solare. Goldinio a primit un cuib, Pisitaurul o arenă, Băiatul Invizibil o motocicletă, Băiatul Verde o rachetă, fetițele din Italia un aparat care să le teleporteze când vor la mama, în Italia. S-au dat legi, amenzi și interdicții. Am ridicat ziduri, am trasat granițe. Am rămas singuri și nu ne-a plăcut. Ne-am întors în oraș și am transformat frontierele în poduri. Am primit emigranți de la clasa Laurei. Pe Băiatul Albină (Ianis) și pe Floarea soarelui cu dinți de oțel (Teo). Nu au stat mult, dar cât au stat ne-au povestit despre ei și cum le-ar plăcea să fie acceptați de către ceilalți locuitori. Fiecare zi a fost o lecție despre noi și despre ceilalți. Ne-au vizitat și alte personaje, din alte povești: Zuralo, Zurali și Mario Încurcă Tot, Ela, Mo, Bunicuța Campioană, Smaranda Brăescu și spioana Vera Atkins.

Am plecat tristă din Viperești pe o ploaie mocănească. Am reintrat în realitate. Acum nu mi se mai pare atât de înfiorătoare. Știu că, într-un sat din Buzău, pe o coală mare de carton mă așteaptă oricând Modernșteniul. Toți putem ajunge acolo. Trebuie doar să învățăm să visăm.