de Carmen Tiderle

“Când ați râs ultima oară?”, i-am întrebat pe copii, luni. Nu-și aminteau. I-am întrebat și marți și mi-au zis “Ieri!”.

Dacă ar trebui sa spun povestea celor cinci zile petrecute la Conțești în trei fraze, astea ar fi. Bineînțeles că miercuri ne-am jucat de-a poezia și de-a primaru’ și am scos aceste versuri care vor intra în istorie: “Dacă aș fi primar la mine în sat, multe aș avea de rezolvat…”, am făcut din gârlă cascadă, am construit o cofetărie (în loc de primărie), ne-am imaginat vara continuă, și… “o clădire MARE pentru cei ce au nevoie de o casă și MÂNCARE”.

Și că joi, locuind în cel mai bun și frumos loc de pe Pământ, ne-am permis să-i invităm la noi, în Conțești, pe Hagi și pe Bille Eilish, pe o blogăriță de n-o țin eu minte, pe regina Angliei, pe o carte care se citește singură, dar și toate cuvintele de pe o pagină, încarnate. (Apoi am mâncat scovergi cu dulceață de porumbe. Vreți să vă povestesc despe porumbe? Că se culeg iarna și că, dacă vrei să te alegi cu câteva, trebuie să te lupți cu vulpile?)

Și că vineri ne-am plimbat prin pădurea narativă plină de pet-uri și am filmat, mulțumită lui Lucian, soțul Iuliei Iordan (pe cuvânt că nu caut să rimeze, dar rimează) toate gândurile pe care copiii au avut curajul să le spună cu voce tare, ba le-au și scris ca să rămână.

Una peste alta, în Conțesti e ca-n povești doar dacă stai de vorba cu copiii, îi lași să abereze, să-și imagineze câte-n lună și-n comună, le vorbești despre idei și cuvinte și îi faci să râdă, cu poftă, nu fiindcă le spui un banc, ci când le citești… poezii.